Două bilete la concert și un la revedere amar

Sep 5, 2015 by

Două bilete la concert și un la revedere amar

10.26 a.m. Sms-ul care anunța trista veste a venit. Am simțit un nod în gât care îmi tăia respirația. În 4 minute trebuia să dau un interviu la Radio Constanța, iar în alte 10 să țin o scurtă prezentare în cadrul atelierului pe care îl organizam. Tot ce îmi doream era să plâng, dar pentru că nu puteam face asta, am ieșit în fața hotelului, am privit marea și am respirat puternic. Încercam să mă conving că tot ce se întâmplă acum e o lecție pentru mine, că trebuie să învăț să îmi controlez emoțiile, lacrimile și să îmi fac treaba.

Mi-am spus că era de așteptat să se întâmple acest lucru, că moartea este un ciclu firesc al vieții, dar nimic nu părea să funcționeze.  Am început prezentarea, am turuit tot ce aveam de spus în 10 minute, cu dorința unui copil emoționat de a spune repede poezia și a pleca de pe scenă.

Tot restul zilei am fost copleșită de un amalgam de emoții, dar abia pe autostradă, în autocarul care mă aducea la București, mi-au dat lacrimile. Mi-am amintit ultimul concert la care am fost cu bunica, când în pauză am mâncat bomboane “ca niște doamne”.  Voiam să îi fac o surpriză și să mergem împreună la Festivalul Enescu, însă nu am mai apucat.

Amintirile mi se derulează cu rapiditate în fața ochilor de parcă aș fi la cinema. Mi-am amintit concertele, poveștile, diminețile când mă trezeam iar din bucătărie duduia televizorul dat pe Trinitas, diminețile când bunica își făcea gimnastica obișnuită, plimbarea prin Herăstrău când ne-am distrat ca două adolescente, mirosul plăcintelor și al cozonacului de sărbători, pregătirile pentru concerte, machiajul discret și perlele bunicii versus blugii mei ciudați și părul ciufulit, eleganța și vitalitatea ei versus agitația și stilul meu nonconformist.  Toate imi par atât de reale și refuz să cred că sms-ul primit de dimineața e adevărat.

Cred că viața noastră pe acest pământ este ca o partitură. Ne străduim zeci de ani să o scriem, să găsim măsurile potrivite, armonia perfectă, iar atunci când e gata, misiunea noastră s-a încheiat și plecăm să ascultăm concertul în altă parte.

Ce rămâne după noi? Rămân emoțiile și amintirile pe care notele așezate de noi pe portativ le transmit celorlalți.

Întodeauna mi-a fost frică de moarte, chiar dacă sunt conștientă că  ea este doar o etapă în circuitul vieții. De fapt, niciodată nu am acceptat că oamenii care mor nu mai sunt lângă noi, ci doar nu le mai vedem trupurile. Nu mai sunt prezenți fizic, dar vor fi mereu prezenți prin poveștile scrise și partiturile compuse.

Mulțumesc, bunica, pentru că m-am bucurat de o bucățică din partitura scrisă de tine, că ai fost mereu un spirit tânăr, că ne-ai arătat nouă celorlalți că nu vârsta contează, ci dorința de a nu renunța să te bucuri de ceea ce-ți place cu adevărat.

Aștept cu  mare drag să ne revedem la un alt concert undeva, cândva, în această uriașă galaxie unde timpul și spațiul sunt doar niște concepte impuse de oameni, unde se scriu partituri minunate și se trăiesc emoții intense.

Dumnezeu să te odihnească și să te ajute să-ți scrii următoarea partitură!

 

Leave a Reply

Visit Us On TwitterVisit Us On FacebookVisit Us On LinkedinCheck Our Feed