O poveste despre rușine

Oct 10, 2015 by

O poveste despre rușine

Astăzi am fost la două conferințe: una despre povești, alta despre rușine și vulnerabilitate. La ora 7pm cu o tonă de informații amestecate în cap mă urc în celebrul tramvai. Se simte vântul cum bate puternic de parcă suntem în decapotabilă. În capul meu se derulează povestea “Claudia, iar te-ai îmbrăcat total pe dos față de vremea de afară”.  Mă încurajez că prin tremurat corpul se încălzește și până la urmă voi fi ok.

Cocoșată de frig și supărată pe mine că ieri când a fost cald mi-am luat paltonul de iarnă, iar azi m-am gândit să iau o gecuță de piele, îmi arunc ochii pe geam tocmai când tramvaiul intră în stație. Simt un fior puternic pe șira spinării de parcă un aisberg s-a topit brusc pe spatele meu și m-a paralizat. În stație, o fetiță de maximum 11 ani, îmbrăcată cu un hanorac subțire, cu bărbia bagată sub gulerul hanorcaului,cârcită de frig,  cu o cutiuță în mână e împinsă în tramvai de tatăl ei.

Tatăl ei, mare artist în viață, are un acordeon în mână și începe să cânte. Îi face semn fetei să meargă în partea din față de a tramvaiului să stea cu cutiuța întinsă, poate primește ceva. Cu greu aș putea descrie în cuvinte privire fetei și toate emoțiile amestecate pe care le-a stârnit în mine. Uitându-mă la ochii ei mari, de un negru pătrunzător, cu mare atenție, am înțeles cum arată un om profund rușinat, furios că trebuie să facă un lucru pe care nu vrea să-l facă, dar în același timp resemnat, o resemnare dureroasă, total nefirească pentru vârsta ei, dar complet justificată pentru situația în care se afla. Un copil pe a cărui față ar trebui să vezi speranță, nu resemnare, bucurie, nu rușine, stătea cu ochii în pâmânt, cocoșată, cercetându-i cu teamă pe cei din jur pentru a vedea dacă cineva vrea să pună un ban în cutie. Am simțit foarte multă revoltă și neputință. Aș fi vrut să merg la ea, să o îmbrățișez și să-i spun ce ne-a zis Gaspar azi la conferință, însă îmi dau seama că realitatea noastră și realitatea ei sunt două linii paralele.

Mi-aș fi dorit să o pot ajuta, însă singurul lucru care îmi trecea prin cap era să îi smulg acordeonul tatălui și să îi dau cu el în cap. Pot suporta multe lucruri, însă copiii în suferință, abuzați de părinți, mă revoltă mai mult ca orice și îmi provoacă o furie de nedescris.

După o stație, copila coboară împreună cu tatăl cu cutiuța goală. Se așează pe banca rece, de fier, din stație, cu capul în jos. Își ridică puțin privirea, se uită spre tatăl ei și se cuibărește lângă el, semn că îi este frig. Tatăl nu schițează niciun gest.

Tramvaiul pleacă și nu-i mai pot vedea, însă simt că îmi este îngrozitor de frig. Simt banca rece din stația de tramvai și-mi  doresc să existe zâne bune, să fac rost de o baghetă magică și să pot ajuta toți copiii care suferă. Dar baghetele magice nu există. Există doar copii în situații care te fac să îngheți, să simți un frig care te paralizează și să nu te poți încălzi oricât ai încerca.

Sursă foto: dreamstime.com

Leave a Reply

Visit Us On TwitterVisit Us On FacebookVisit Us On LinkedinCheck Our Feed